Ecaterina cea Mare,imparateasa care a marcat istoria Rusiei

Ecaterina a II-a Rusiei a ramas in constiinta opiniei publice, peste secole, prin prisma presupuselor sale pasiuni zoofile, caci toata lumea cunoaste legenda potrivit careia tarina si-ar fi dat obstescul sfarsit in urma unei aprinse partide de amor cu un armasar. Adevarul este ca faimoasa imparateasa a murit pe vasul de toaleta, din cauza unui anevrism cerebral. Putini cunosc insa acest lucru, precum si multe alte amanunte picante din viata aventuroasa a celei mai mari tarine pe care a avut-o vreodata Rusia...

Nascuta din parinti germani, imparateasa Ecaterina a II-a a Rusiei , intrata in legenda sub numele de Ecaterina cea Mare, s-a dovedit a fi nu doar una dintre cele mai intelepte si respectate tarine, dar si simbolul unei identitati nationale a tarii.

Fiica a unui print „de o imbecilitate extraordinara”, cum il caracteriza un diplomat francez, Ecaterina a mostenit atat inteligenta vie cat si gustul pentru intrigi de la mama ei, Johanna. Cand avea doar patru ani, a fost prezentata regelui Frederic Wilhelm al Prusiei si, fiindca n-a avut chef sa-i sarute poalele mantiei, dupa obicei, a spus ca aceasta este prea scurta. Enervat, suveranul a cerut: „Luati de aici acest copil impertinent!” si fetita s-a ales cu o mama de bataie dar si cu satisfactia ca nu se ploconise in fata atotputernicului rege.Mama ei si-a dat seama ca singura cale ca aceasta fata indaratnica si baietoasa sa aduca prosperitate familiei era sa-i fie gasita o partida buna. In consecinta, pe cand avea doar paisprezece ani, tanara a fost propusa, de mireasa, unchiului sau! Din fericire pentru ea, tarina Elisabeta a Rusiei a vazut-o, a placut-o si a cerut-o de sotie, in numele nepotului ei, Marele Duce Petru. Acest personaj nu era insa nici pe departe printul visat de Ecaterina. Dimpotriva, urat ca noaptea, cu un temperament ciudat, cand violent, cand plangacios, dependent de farse, intr-o societate a palatului unde femeile aveau ultimul cuvant, el isi petrecea mai tot timpul alaturi de valeti, jucandu-se cu soldateii de plumb sau cu papusile.

Dornica din calea afara sa aiba un mostenitor, fiindca nici ea nu-l vedea cu ochi buni pe nevolnicul Petru, Elisabeta a grabit mariajul, in ciuda avertismentelor medicului palatului, care-i spusese ca tareviciul are o problema ce-l impiedica sa fie barbat... Elisabeta n-a avut curiozitatea sa intrebe despre ce problema e vorba – se pare ca Petru suferea de fimoza, ceea ce facea consumarea casatoriei de-a dreptul imposibila – si s-a gandit ca de vina este bautura, de care printul abuza. Ca atare, nu i-a mai permis deloc sa se atinga de vin.Asta n-a schimbat cu nimic datele problemei intrucat, in plus fata de problema lui de sanatate, nici Petru si nici Ecaterina nu stiau cum se fac copiii... Oricat ar parea de incredibil, nici unul dintre ei nu primise vreodata sfaturi privind educatia sexuala si detaliile obscene date de valeti Marelui Duce nu-l ajutau cu nimic pe acesta. Desigur, cei doi tineri insuratei petreceau toata noaptea impreuna si Elisabeta era convinsa ca o fac imbratisandu-se de zor, pana cand a descoperit adevarul: Petru si Ecaterina se jucau, de seara si pana noaptea, tarziu, cu soldatii, pe care tareviciul ii intindea pe perne si pe plapumi, spre a reproduce conditiile de relief ale diverselor batalii faimoase...

Intr-o seara, Petru a surprins, in dormitorul imperial, un sobolan mancandu-i doi soldatei de amidon si a poruncit cainelui sau, un urias dog german, sa-l prinda pe intrus. Apoi a luat sobolanul si, sub privirile uimite dar si scarbite ale Ecaterinei, a pretins ca rozatoarea se face vinovata de crima si, potrivit regulamentelor militare, trebuie sa fie spanzurata. Ceea ce a si facut, expunand trupul sobolanului la fereastra, „timp de trei zile, drept pilda si invatatura de minte”. Dar comportamentul sau deviant nu o ingrijora pe tarina Elisabeta cat o speria posibilitatea ca Petru sa fie steril.Intr-o zi, dupa ce trecusera opt ani de mariaj si Ecaterina tot nu ramasese insarcinata, tarina a poruncit ca Marele Duce sa fie imbaiat, pentru a i se examina, cu acest prilej, orice detaliu anatomic al corpului. Doar ca Petru nu facuse baie, ca de altfel majoritatea suveranilor acelor timpuri, de la Carol al Angliei la Ludovic, Regele Soare, in viata lui si era sigur ca baia era ceva daunator sanatatii, poate chiar fatal. Doamnele de companie ale tarinei i-au cerut insa sa se supuna, altfel fiind pasibil de a fi inchis, din porunca Elisabetei. Dar Petru a facut o asemenea criza de nervi incat a fost nevoie sa-l lase in pace...

Istoricii moderni sunt de parere ca lipsa oricarei relatii matrimoniale intre el si Ecaterina s-ar fi datorat mai curand lipsei de interes manifestata de Petru fata de aceasta. Pentru ca, atunci cand in viata lui va intra contesa de Kurlanda, o femeie mica de statura, cocosata si urata la chip, dar impartasind pasiunea Marelui Duce pentru bautura si expresii porcoase, Petru se va indragosi lulea de aceasta femeie hidoasa dar experimentata si in plus foarte rabdatoare... Indignata de intorsatura pe care o luasera lucrurile, Ecaterina a renuntat la comportamentul ei de mironosita si si-a facut, la randul sau, un amant, pe chipesul capitan de Garzi, Serghei Saltikov.Abil, acesta si-a dat insa seama ca o Ecaterina insarcinata, cu un sot virgin insemna ca el isi va pierde, la propriu, capul. Dar batrana tarina Elisabeta era atat de disperata sa aiba un urmas incat i-a permis Ecaterinei sa aiba aceasta idila iar pe Petru l-a imbatat si astfel l-a obligat sa se supuna circumciziei. Pentru a „proba” ca operatia a avut succes, Elisabeta a cerut vaduvei unui pictor de la curte, doamna Groot, sa-i initieze nepotul in tainele amorului, sarcina de care aceasta s-a achitat. Chiar si asa, insa, Petru nu a nutrit nici un interes fata de Ecaterina, desi se pare ca pana la urma si-a indeplinit, cu chiu, cu vai, indatoririle de sot.La acea data insa viitoarea tarina era deja insarcinata, purtand in pantece copilul lui Saltikov si, pentru a-l pacali pe Marele Duce, a varsat, pe cearsaful nuptial, cativa stropi de sange de porumbel. Petru era, desigur, atat de beat incat nici nu si-a dat seama de truc. Cand s-a anuntat ca familia imperiala va avea un mostenitor, nimeni de la Curte nu a crezut ca Petru era tatal, dar nimanui nici nu i-a pasat, cu atat mai putin Elisabetei, ce ticluise acest plan diabolic. Tarina a murit fericita ca are un urmas si peste doar cateva luni Petru o va urma in mormant, ucis, cel mai probabil, din ordinul sotiei sale, desi cauza oficiala a mortii a fost considerata o „colica hemoroidala”. Drumul Ecaterinei spre glorie si spre haremul de barbati pe care-l visase era de-acum deschis...

Cea mai puternica femeie din lume, dezamagita de casatoria timpurie cu un barbat care nu o iubise niciodata, isi gasise timp, cu o discretie induiosatoare, sa se apropie de unul dintre tinerii si frumosii nobili. Marea sa iubire fusese Gregorie Orloff, unul dintre conspiratori, dar totul s-a terminat la fel de repede. Pentru ca, intristata de infidelitatea lui Orloff, regina l-a cunoscut pe cel care avea sa fie marea sa dragoste : printul Grigori Alexandrovici Potemkin. Viitorul maresal si personaj de legenda al Rusiei, atunci era doar un tanar frumos si elegant, care a stiut sa o cucereasca pe tarina din prima clipa.Daca tarina cochetase si flirtase, cu Potemkin a trait chiar o poveste de dragoste care a durat pana la moarte, fiind confidentul si prietenul ei, dandu-i adesea sfaturi pentru guvernare, fiind rasfatat cu daruri scumpe. Nu exista nici o limita cand venea vorba de Potemkin, si potrivit estimarilor in doar doi ani printul a primit peste noua milioane de ruble, o suma fabuloasa, iar mai tarziu proprietati intinse in Polonia si Rusia. Un rafinat, un cuceritor si un rasfatat al tarinei, Potemkin si-a construit un elegant palat in Sankt Petersburg, unde tarina a gasit o frumoasa biblioteca, plina cu volume minunat legate, in piele fina, cu decoratiuni bogate si delicate. Numai ca uneori in loc de pagini cartile aveau bancnote englezesti, olandeze, venetiene.

Dar Potemkin a fost si cel care a incurajat-o pe tarina sa faca totul pentru ca Rusia sa se dezvolte, pentru ca orasele sale sa devina mai bogate si mai puternice. A stiut cand sa o incurajeze si cand sa o contrazica, ce proiecte sa sustina si ce proiecte sa o sfatuiasca sa respinga, care erau prietenii si aliatii de care Rusia avea nevoie si cine ii erau adversarii. Iar din povestea de dragoste dintre Ecaterina cea Mare si seducatorul Potemkin, paradoxal sau nu, a avut de castigat un puternic imperiu. O minunat poveste de dragoste a doi oameni foarte puternici.La moartea lui Potemkin, Ecaterina cea Mare a pierdut un iubit, un prieten, un sustinator, dar si un specialist in politica externa respectat si temut in intreaga Europa, care o ajutase sa incheie tratate foarte avantajoase. Avea sa mai traiasca cinci ani dupa Potemkin, fara a mai reusi sa treaca peste despartire. Au fost cinci ani practic morti pentru Ecaterina. Multi au ales sa o descrie pe Ecaterina cea Mare ca pe o tarina puternica, respectata, iubita, care a facut totul pentru ca Rusia sa atinga din nou stralucirea din vremea lui Petru cel Mare. Dar prea putin s-a vorbit despre iubirea dintre tarina si printul Potemkin, o iubire care a influentat atat de mult soarta si dezvoltarea Rusiei.

Zizi Lambrino,prima sotie a regelui Carol al II-lea!

Ioana Maria Valentina Lambrino,a fost soţia regelui Carol al II-lea timp de cîteva luni, în perioada septembrie 1918-ianuarie 1919 • ca "un facut", Zizi şi Carol au murit în acelaşi an,1953 • „rodul iubirii“ lor, Carol Mircea Grigore, nu a avut niciodată statut de „os regal sau de sange albastru“, cu toate că a fost recunoscut de Carol •

Ioana Maria Valentina Lambrino s-a născut în anul 1896 în localitatea Roman. Alintată încă din copilărie cu numele de „Zizi“, făcea parte dintr-o familie aristocrată, de origine greco-bizantină. Familia acesteia se trăgea din principii Brîncoveanu şi era înrudită prin alianţă cu principele Alexandru Ioan Cuza. Tatăl ei, Constantin Lambrino, rudă cu generalul Alexandru Lambrino, a fost un apropiat al prim-ministrului Alexandru Marghiloman. Atît fratele ei, Lulu, prieten cu principele Carol, cît şi membrii familiei Lambrino erau obişnuiţi ai casei regale Hohezollern de Singmaringen. Într-un manuscris de natură autobiografică, Ioana a declarat că avea cinci ani cînd l-a întîlnit prima oară pe Carol. „Prinţul mi-a făcut o impresie profundă, fiindcă purta cizme mari ofiţereşti, care scîrţîiau la fiecare pas. Pentru mine asta însemna culmea eleganţei“, s-a destăinuit, în amintirile ei, Zizi Lambrino. Zizi a fost trimisă, pentru o bună educaţie, într-un pension din Franţa, de unde a revenit în Bucureşti, în anul 1910. A studiat,cu mult succes şi real talent belcanto şi pictura. În 1913, în casa celui mai „ parizian dintre germanofili“, liderul Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, Zizi l-a cunoscut pe viitorul iubit şi soţ, Carol. Pe vremea aceea, principele avea 19 ani, iar Zizi 16 ani. În acea seară, în casa omului de stat Marghiloman, cei doi s-au simţit puternic atraşi unul de altul. Se pare că Zizi ar fi fost cea de-a doua „mare“ dragoste a lui Carol, după Elena Filitti, care, din motive obscure, a fost expulzată din ţară. Subliniem faptul că şi familia Filitti s-a implicat în viaţa sătenilor din jurul tîrgului Roman, generalul Filitti avînd o vastă moşie în zona satelor Cuci, Crăieşti şi Bozieni. Cu toate că se întîlneşte zilnic, cu prinţul, Zizi, îi găseşte acestuia o droaie de cusururi. În primul rînd, era un prost dansator, slab jucător de tenis şi călăreţ nepriceput. În schimb, se arată şofer priceput şi expert în mecanică. Perioada studiilor lui Carol la Potsdam le-a întrerupt intimitatea, dar principele coresponda susţinut cu fratele lui Zizi, Lulu. În perioada 1914-1916, cei doi s-au aflat tot timpul împreună, legătura lor sentimentală sedimentîndu-se odată cu scurgerea ireversibilă a fiecărei secunde. Zizi pomeneşte, în scrierile sale, despre un grup de tineri care vîsleau în fiecare zi, pe un lac din capitală, „unde Carol, nesinchisindu-se de protocolul principiar, îşi plimba doamna gîndurilor trăgînd la rame cu ardoare, mai abitir decît un gondolier veneţian. Carol se făcuse un tînăr tare atrăgător. Înalt, subţire, cu părul blond auriu, cu privirea vioaie...“. Cît despre Zizi, aceasta era micuţă, suavă şi oacheşă, cu o figură nobilă, cu trăsături, fine, încîntătoare. De frica războiului, Zizi şi mama se retrag în Moldova, la Tecuci, unde aveau prieteni şi ceva proprietăţi rămase după moartea tatălui său. Ca refugiată, Ioana (Zizi) s-a angajat infirmieră ca să îngrijească răniţii de pe front, însă cu mintea era în altă parte, la iubitul ei Carol. Înaintarea germană, a silit-o să se refugieze în Iaşi, într-o modestă locuinţă aparţinînd familiei Lambrino. Iarna a fost deosebit de grea în 1916, însă Zizi avea consolarea de a-l vedea, des, pe Carol. Acesta, curtenitor, o ducea în excursie cu maşina, jucau cărţi şi îşi jurau credinţă veşnică.

O iubire fierbinte...

În corespondenţa pe care au purtat-o timp de cîţiva ani, pentru Carol, Ioana Maria Valentina il alinta pe Carol, spunandu-i uneori Child sau Childy, iar mai tîrziu, Boy, Boyky sau Boysky. Ioana a păstrat toate scrisorile primite de la Carol, ulterior acestea fiind strînse sub forma unui volum de memorii . În 1918, Carol scria iubitei sale, în limba franceză: „Orele pe care le petrec lîngă tine mi se par pline de duioşie, nespus de gingaşe. Asta mă susţine“. Apoi, în engleză, a adăugat: „Micuţa mea scumpă, eşti atît de tandră şi-mi eşti tare dragă“. Tinerii erau vădit îndrăgostiţi, dar regele şi regina nu-şi dăduseră seama încă de elanul iubirii lor şi nu puteau percepe ca doi tineri să încalce regulile de etichetă ale casei regale. La un mare dineu în familie, Carol şi-a destăinuit limpede intenţia de a se căsători cu Zizi, declaraţie ce n-a fost pe placul familiei Hohenzollern de Singmaringen. Carol nu s-a gîndit nici o clipă la dificultăţile pe care această legătură i le creia şi nici de faptul că va renunţa de două ori la tron. Pe 21 iunie îi scria Ioanei: „Marele obstacol îl reprezintă chestiunea legală. Trebuie studiată sub toate aspectele“. În anul 1918, puţin după armistiţiul din Moldova, cei doi au hotărît să se căsătorească. Carol dă dovadă de o mare iresponsabilitate, abandonînd regimentul în care figura colonel şi, în ziua de 2 septembrie, cei doi trec, clandestin, graniţa Ucrainei, ocupată de trupele germane şi austriece. Carol a fost recunoscut imediat de inamic, dar, fiind vlăstar al dinastiei Hohenzollern de Singmarigen, a fost lăsat în pace şi condus cu escortă la Odessa. La 31 august (13 septembrie pe stil vechi n.r.) în Catedrala Ortodoxă Pokrovska, a fost oficiată căsătoria de către preotul rus Şaranski. Martori, conform uzanţei, au fost aghiotantul lui Carol, un anume Serdici, şi un ofiţer german, rămas neidentificat.

Vis spulberat...

După un vis frumos materializat, a urmat din nefericire crunta şi perfida realitate. „Fericirea noastră n-a ţinut decît zece zile, zece zilişoare amărîte, rezumat al întregii mele vieţi, după care n-am mai avut parte decît de amărăciuni şi de dezamăgiri“, a scris în amintirile sale Zizi Lambrino. După scurt timp, pe 8 ianuarie 1919, Curtea de Apel Ilfov, în şedinţă secretă, anulează căsătoria, pe motiv că ea contravenea codului familiei regale. Cu toate acestea cei doi îndrăgostiţi care şi-au jurat credinţă pînă la moarte, prin sfînta taină a căsătoriei, au continuat să se întîlnească. Fidelitatea lui Carol faţă de Ioana este deosebit de interesantă, existînd destule dovezi în privinţa unor legături trecătoare, chiar ocazionale. De altfel, acest lucru avea să fie confirmat şi mai tîrziu de istoriograful regelui Carol, Iosif Ludo care în paginile romanului „Regele Palaelibus“, povesteşte savuros întîlnirile fierbinţi din „alcovul regal“, întîlniri petrecute la ceas de noapte. „Fetiţele“ erau furnizate din belşug de către aghiotantul şi sfetnicul său de taină. Este aproape sigur că principele a mai avut un copil, cu o altă femeie, în anul 1918, anul căsătoriei sale, dar, deşi copilul fusese conceput înaintea unirii legale cu Ioana, se pare că nu i-a pomenit nimic, niciodată, despre această secretă poveste de dragoste. Ioana Maria Valentina Lambrino şi prinţul Carol, chiar dacă s-au iubit cu adevărat, fapt susţinut de lungile şi pătimaşele declaraţii din „misivele“ de dragoste, au fost tot timpul înconjuraţi de „hienele“ care au ţesut intrigi pentru a o scoate din familia regală pe Zizi. Ca un paradox sau ca „datul sorţii“, ambii protagonişti ai unei mult mediatizate şi contestate căsătorii fulgerătoare şi ai unei iubiri fierbinţi au decedat în acelaşi an, 1953, Carol în Portugalia şi Zizi în Franţa.

Dragostea curată a celor doi tineri a fost tratată, de către Constantin Argetoianu, cel mai cinic memorialist român, în derîdere. „Aproape cît a ţinut Ministerul Averescu, am avut să ne distrăm cu afacerea Carol - Zizi Lambrino, chiar şi după ce prinţul s-a logodit şi apoi căsătorit cu Principesa Elena. A trebuit să mai împăcăm legitimile pretenţii ale soţiei abandonate. Prin bileţele ea a izbutit să amintească junelui şovăitor că era soţia lui şi că-l avea la mînă prin scrisorile ce-i adresase. Regina mi-a mărturisit, mai tîrziu, că nenorocirea băieţilor ei era spiritul lor de onoare familială, atît de dezvoltat, încît se credeau obligaţi să-şi ţină cuvîntul dat oricărei paţachine. Patima lui se stinsese aproape, dar rămăsese jurămîntul lui dat şi scrisorile. Să rămînă cu Zizi în braţe, cu orice risc, tristă perspectivă, căci omul era şi ambiţios? Să plece să facă ocolul pămîntului, renunţînd la femeie şi copil, cum rămînea cu promisiunea? Dilema era dureroasă şi ca să scape de încurcătură, Prinţul nostru a hotărît să se sinucidă. S-a încuiat în odaie şi şi-a tras o lovitură de revolver în pulpă, dar nu prea adîncă, să nu sîngereze şi să păteze covorul“, a persiflat legătura celor doi Constantin Argetoianu. În anul 1920, pe 8 ianuarie, din fructul iubirii năvalnice dintre Carol şi Ioana Maria Valentina Lambrino s-a născut Carol Mircea Grigore, copil pe care prinţul l-a recunoscut totdeauna, deşi acesta n-a putut profita, niciodată, de statutul său de urmaş la tron sau prinţ. După căsătoria prinţului Carol cu prinţesa Elena a Greciei, sub presiunea autorităţilor, Zizi s-a stabilit în Franţa, într-o vilă cumpărată, special, pentru ea, la Neuilly. Familia regală i-a asigurat o rentă lunară de 110.000 de franci francezi. Cîţiva ani mai tîrziu, după ce Carol a renunţat pentru a doua oară la tron, de data aceasta pentru Elena Lupescu (moldoveancă din Iaşi n.r.), Ioana Lambrino l-a acţionat în justiţie, însă fără succes. În deceniul în care Carol al II-lea a fost rege, Serviciul Secret Român a ţinut-o sub o strînsă supraveghere. După 23 august 1944, nu a mai prezentat nici un interes pentru structurile informative din România. Zizi Lambrino a murit, uitată complet de familia Hohenzollern, la 27 martie 1953, la Neuilly.

Regele Carol al II-lea a domnit zece ani, intre 1930 si 1940. Acesti ani au fost marcati pe de-o parte de o crestere economica marcata, de o intensa dezvoltare culturala, iar pe de alta parte de o destramare a vietii politice democratice. Un rol insemnat in faramarea partidelor l-a avut si abilul joc politic al Regelui Carol al II-lea, care de la inceput avea sa-si manifeste tendintele autoritare. In plus, camarila care s-a format in jurul sau, camarila controlata de catre Elena Lupescu, a jucat un rol nefast in culisele scenei politice romanesti. In 1938, Regele Carol a dizolvat partidele politice, a abolit constitutia democratica din 1923 si a instaurat regimul de dictatura personala. Asumandu-si responsabilitati atat de extinse, Carol si-a pregatit practic, fara voia lui, propria abdicare. Lipsa de suport extern din parte aliatilor traditionali, Anglia si Franta, debutul razboiului mondial, si, in 1940, destramarea Romaniei Mari, prin ocuparea Basarabiei, de catre rusi, si a Transilvainei de nord-vest de catre Ungaria, au dus la erodarea completa a sprijinului politic pentru regimul lui Carol al II-lea. Pe fondul tulburarilor interne, el este nevoit sa abdice, in septembrie 1940, lasand tronul fiului sau, Mihai, iar puterile dictatoriale generalului Ion Antonescu.

Carol al II-lea a parasit tara, impreuna cu amanta sa, intr-un tren cu 12 vagoane, care adapostea imense bogatii, intre care 41 de tablouri semnate de mari artisti precum Tizian, El Greco sau Grigorescu. Dupa ce a locuit in mai multe tari latino-americane, Carol s-a stabilit in Portugalia. In timpul razboilui, si imediat dupa aceea, se pare ca el a avut unele tentative de a-si recapata tronul, luand contact si cu sovieticii, ceea ce a creat unele probleme Regelui Mihai, in perioda de negocieri pentru armistitiu cu fortele aliate. Insa nici un partid sau om politic, cu exceptia lui Gh. Tatarascu, nu a fost de acord sa discute o astfel de posibilitate.

In cele din urma, fostul Rege se casatoreste, in 1949, cu Elena Lupescu. In 1953, Carol al II-lea, suferind de cancer, s-a stins din viata. Imensa lui avere a fost mostenita de catre Elena Lupescu, care i-a supravietuit aproape 25 de ani.

Carol al II-lea a fost inmormantat in capela Regilor Portugaliei din Estoril.

Regina Maria a Romaniei -"Ultima romantica pasionata de frumos"!

Putine femei au jucat in istoria romanilor un rol atat de important si spectaculos ca regina Maria.

Fiica a lui Alfred, Duce de Edinburgh, cel de-al doilea baiat al legendarei "Queen Victoria", si a Mariei Alexandrovna, Mare Ducesa a Rusiei, unicul copil al tarului Alexandru al II-lea, cea care avea sa devina Regina "Maria a României" a fost un veritabil personaj istoric, deopotriva enigmatic si paradoxal, care si-a trait viata in mod pasional, uneori chiar frenetic.

In Europa celui de-al XIX-lea veac existau mai multe Case Regale decât capete incoronate, caci numarul regatelor sau al imperiilor era mai mic decât numarul familiilor regale. Regina Maria a fost inrudita cu mai mult de o treime din aceste familii, fie direct, dar in grade diferite de rudenie, fie prin alianta.

Galeria imaginara a portretelor câtorva dintre aceste rude nobiliare este de-a dreptul fabuloasa. De pilda, Albert (1819-1861), Print Consort al Marii Britanii, era nascut Print de Saxa-Coburg-Gotha si a fost casatorit cu Victoria, Regina Angliei, timp de aproape un sfert de veac. Era bunicul Mariei din partea tatalui, dar viitoarea Regina a României nu l-a mai apucat in viata. Stia despre el ca era foarte protocolar, iubea caii si mâncarurile din vânat, insa nu era mare amator de mondenitati.

Sotia sa, "Queen Victoria" (1819-1901), care a ramas vaduva timp de peste 40 de ani, a fost cea mai longeviva regina din istoria Angliei. Maria ii spunea "Bunica Regina" si isi amintea despre ea ca era foarte severa, dar suferea de diabet, pentru ca dulciurile ramasesera marea ei slabiciune toata viata. Alexandru al II-lea (1818-1881), Tar al Rusiei, era "Bunicul Tar" din partea mamei. Maria l-a cunoscut putin pe bunicul matern, dar auzise ca era un rafinat colectionar de arta si pasionat de vinurile vechi, nu de votca, asa cum era obiceiul majoritatii rusilor.

Maria (1824-1880), Tarina a Rusiei, era "Bunica |mparateasa", tot din partea mamei. Nepoata regala nu mai stia mare lucru despre ea, cu exceptia faptului ca se dadea in vânt dupa bijuterii, caviar si sampanie frantuzeasca. Victoria (1840-1901), numita "Matusa Vicky", a fost imparateasa a Germaniei in secolul al XIX-lea. Maria tinea minte ca matusa ei fusese cea mai mare amatoare de cafea pe care a cunoscut-o vreodata si fuma pe ascuns, ferindu-se de ochii servitorilor. Fiul ei, Wilhelm al II-lea (1859-1941), a fost |mparatul Germaniei in prima jumatate a secolului XX. Maria stia despre "Varul Willy" ca era intruchiparea neamtului standard: ordonat, meticulos, disciplinat, pasionat de tehnica si un bautor formidabil de bere, pe care insa o indulcea, turnând câte o picatura de suc de fragi in fiecare halba.

|n fine, Alfonso (1886-1966), marchiz de Orleans si Bourbon, dar si Infante al Spaniei, era cumnat al Mariei, dupa sora sa mai mica. Viitoarea Regina a României tinea minte ca "Ali" se lauda ca pierduse o avere la ruleta, insa nu renuntase niciodata la pretioasa sa vinoteca, in care pastra sticle cu vinuri mai vechi de 100 de ani... Acestea sunt doar câteva portrete pitoresti din galeria impresionanta a nobililor sau a capetelor incoronate cu care a fost inrudita "Maria a României"!

Toate aceste inrudiri i-au oferit Mariei un prestigiu mai mare nu numai fata de cel al viitorului sot, Ferdinand, mostenitorul tronului Romaniei, dar chiar si fata de cel al regelui Carol. Asa se explica intr-o anumita masura refuzul Mariei de a accepta constrangerile de orice fel pe care le va descoperi cu multa nemultumire la curtea de la Bucuresti. In plus, independenta sa era legata si de calitatile unanim recunoscute: frumusete rapitoare, inteligenta, vointa razbatatoare, eleganta, simt al umorului si nu in ultimul rand romantism.

Parintii reginei...

Alfred, tatal Mariei - poreclit "Affie" si alintat "taticu?" - era atât Print al Angliei, cât si Duce de Edinburgh, dar mai avea si calitatea oficiala de Cel de al treilea mostenitor al Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, in ordinea succesiunii la coroana. Era barbat chipes, insa avea o fire irascibila (cu toate ca reusea sa se stapâneasca) si, se zice ca, ar fi fost destul de zgârcit, in pofida averii de familie. Desi era cam afemeiat, nu se purta foarte galant cu femeile din anturajul sau, dar respecta eticheta. Era ambasador itinerant al augustei sale mame prin toate dominioanele britanice si din acest motiv calatorea mult prin lume. |n urma unei asemenea calatorii, facuta in Australia la bordul navei "Galateea" intre 1866-1868, "Affie" a descoperit deliciile unor mâncaruri pe care europenii le considerau exotice, dar care au ramas felurile sale preferate de mâncare, mai ales la ocazii festive. Este vorba despre fripturi de "alpaca" (un fel de capra, necunoscuta in Europa la acea epoca) si fripturi, la gratar, de porumbel "wonga" (o specie de zburatoare mari cât o bibilica de pe batrânul continent). |n perioada tatonarilor diplomatice intreprinse de familia Regala in vederea alegerii unei consoarte princiare, Alfred a cunoscut-o si pe Principesa de Wied. Tânara i s-a parut cam grasa si exagerat de guraliva, motiv pentru care a respins politicos orice oferta conjugala. Ironia sortii a facut ca Principesa de Wied sa devina, peste numai câtiva ani, sotia viitorului Rege Carol I si sa urce pe tronul României Mici cu titlul de Regina Elisabeta!

Tratativele legate de casatoria cu Marea Ducesa a Rusiei, Maria Alexandrovna, singurul copil al Tarului Alexandru al II-lea si al Tarinei Maria, au durat aproape un an, din cauza tensiunilor politice dintre Imperiul Britanic si cel Rus. Pâna la urma s-a cazut, la invoiala si nunta s-a facut in toamna anului 1873, la Londra, unde viitoarea Ducesa de Edinburgh avea sa se mute definitiv. Nu a fost o nunta ca-n basme, asa cum s-ar fi putut crede, deoarece "Queen Victoria" nu isi agrea nora si nici nu era multumita de conditiile casatoriei. Din corespondenta pe care Maria Alexandrovna o intretinea cu mama sa, Tarina Maria, ramasa la Sankt Petersburg in faimosul "Palat de iarna" cu 160 de incaperi, posteritatea a aflat câteva amanunte pitoresti despre viata cotidiana a acestei printese ruse la Londra, in mijlocul celei mai celebre familii regale din lume. "Queen Victoria", dincolo de aureola sa legendara, era o femeie obisnuita si chiar bârfitoare. De cele mai multe ori, spre sfârsitul meselor, o apucau sughiturile. "Putea sa sughita - se confeseaza nora catre mama sa de departe - chiar si de o suta de ori, ca isi cerea scuze de tot atâtea ori!"

Opiniile Reginei Angliei fata de familia Imperiala a tarului erau "demne de o negustoreasa de peste". |n plus, noua Ducesa de Edinburgh era deranjata de eticheta Casei Regale Britanice, considerând ca ea nu este tratata suficient de protocolar, asa cum credea ca merita inaltul sau rang nobiliar si asa dupa cum fusese obisnuita acasa. Cel mai pitoresc amanunt - din punctul de vedere al mentalitatii noastre contemporane - ramâne faptul ca isi instruise servitorii si doamnele de companie sa nu ii intoarca niciodata spatele, oriunde s-ar afla! Acestia era nevoiti sa se retraga de-a-ndaratelea, indiferent daca se aflau intr-o incapere sau in aer liber, pâna dispareau din fata privirilor Ducesei... Din aceeasi corespondenta am aflat ca printesa rusa gasise "Londra oribila, aerul de aici ingrozitor, zidurile cenusii de la Buckingham si Windsor de-a dreptul mohorâte, in comparatie cu palatele noastre in auriu si turcoaz din Sankt Petersburg, iar mâncarea englezeasca pur si simplu infioratoare".

Missy,-era poreclita frumoasa printesa

"Azi, la ora 10.30, dimineata, Alteta Sa, Ducesa de Edinburgh a nascut o printesa. Atât Alteta Sa Regala si Imperiala, Ducesa, cât si Printesa Infanta, se simt perfect". |n acest fel sec, tipic englezesc, era redactat un mic anunt, in ziua de 29 octombrie 1875, expediat telegrafic din Eastwell Park, comitatul Kent, catre redactia cotidianului londonez "Times", in paginile caruia a si aparut, in a doua editie a ziarului din aceeasi zi. Anuntul era semnat de cei trei medici care asistasera la venirea pe lume a viitoarei Regine Maria a României. Dupa câteva luni, micuta a fost botezata (dupa ritul anglican, nu cel ortodox!) "Maria Alexandra Victoria, Printesa a Marii Britanii si Irlandei de Nord". |n treacat fie spus, Regina Angliei nu a fost incântata, considerând ca Victoria ar fi trebuit sa fie primul nume al bebelusei cu ochi albastri si nicidecum cel de-al treilea... Dar tot "Queen Victoria" a fost cea care i-a gasit porecla de alint "Missy", ce va deveni un adevarat prenume in cercul de apropiati ai viitoarei Regine.Curios si interesant, in acelasi timp, ramâne un amanunt istoriografic care merita consemnat in incheierea acestui prim episod al serialului de fata. Din punctul de vedere al marilor Case Regale din Europa secolului al XIX-lea, "certificatul de nastere" care recunoaste, pentru prima data, România Mica drept "principat autonom", adica o considera stat independent, este documentul final al Congresului de pace de la Berlin, ce a avut loc in 1878, la câteva luni dupa incheierea Razboiului de Independenta. Din acest motiv, majoritatea istoricilor occidentali care au scris despre viata Reginei Maria fac o precizare inedita: nepoata a Reginei Angliei si a Tarului Rusiei, cea care avea sa devina Regina României s-a nascut cu exact trei ani inaintea viitoarei sale tari!!

Fata de sotul sau a reusit sa se impuna si pe tot timpul domniei a fost mult mai vizibila. In schimb, cu regele Carol I a intrat repede in conflict inca din primele zile ale sederii in Romania. Maria nu putea sa se conformeze regulilor stricte impuse de Carol la curte, nu agrea atmosfera rigida si a facut tot posibilul pentru a-si castiga libertatea. In amintirile sale, "Povestea vietii mele", descrie lunga confruntare dintre ea si rege, care pana la urma a devenit un compromis: Maria a invatat sa priveasca cu ochi mai ingaduitori regulile casei regale iar Carol a devenit mai maleabil si a acceptat unele lucruri, cum ar fi marea dragoste a printesei pentru echitatie.

Cum spuneam, interesanta ni se pare comparatia Mariei nu atat cu regina Elisabeta sau cu augustul sau sot Ferdinand, ci cu regele Carol. Daca acesta a dorit sa obtina respectul poporului sau, Maria a dorit sa fie iubita si a si fost. Romanii au fost bucurosi sa descopere o viitoare regina pe gustul lor, gata oricand sa se coboare printre ei, fara a renunta insa la majestetea sa, spre deosebire de Carol, care ii va guverna cu o privire rece si o mana de fier, este drept, cat se poate de potrivite daca tinem cont de moravurile romanilor si de prefacerile impuse de epoca.

Viata personala a celei care devenea in 1914, la moartea regelui Carol, regina romanilor, alaturi de regele Ferdinand, a fost una destul de zbuciumata. Ii placeau barbatii frumosi si mai ales cei imbracati in uniforma, iar aventurile sale galante faceau subiectul suetelor romanilor. Gurile rele spuneau ca cel putin unul din copiii Mariei, principesa Ileana, ar fi avut drept tata pe altcineva decat pe Ferdinand, printul Barbu Stirbei, iar ca fiica sa cea mare, Maria, s-ar datora scurtei legaturi cu un tanar locotenent. Zvonurile erau alimentate si de unele dintre doamnele elitei romanesti cu care regina a ajuns in conflict, printre acestea numarandu-se Zoe Sturza sau chiar Martha Bibescu.

Trebuie sa spunem insa ca regina Maria nu si-a dedicat viata exclusiv placerilor si aventurilor sentimentale. Ea a continuat opera sociala si culturala inceputa de Carmen Sylva si a folosit pentru aceasta prestigiul si pozitia sa, mult mai pregnante decat ale predecesoarei sale. De asemenea, in timpul razboiului a organizat si condus un important serviciu de asistenta medicala pentru soldati si nu a ezitat sa mearga deseori pe front printre cei care luptau. Spre deosebire de Elisabeta, regina Maria a jucat si un important rol politic, fiind unul din elementele care au decis intrarea Romaniei in primul razboi mondial alaturi de Anglia, Franta si Rusia. Regele Ferdinand, altfel inteligent si cult, era de o timiditate si nehotarare suplinite de multe ori de puternica personalitate a reginei. La Conferinta de pace de la Paris din 1919 a avut rolul ei, evident neoficial deoarece Constitutia nu-i acorda nici o putere politica.

Maria a atras atentia nu numai romanilor dar si lumii. In 1926 a facut o vizita de o luna in America pe care o parcurge aproape de la un capat la altul intr-un adevarat mars triumfal. Primita destul de rece de puritanul presedinte Coolidge care aflase cate ceva despre faima reginei (s-o fi gandit Maria atunci la Carol I?) a fost in schimb aclamata de americani, surpinsi sa vada o regina frumoasa si foarte eleganta, dezinvolta si neconventionala, care i-a cucerit de la inceput. In sudul statului Washington regina a inaugurat resedinta - muzeu a miliardarului american Samuel Hill care o invitase in mod special. Astazi la Maryhill exista o sala care aminteste de acest moment si care este decorata cu obiecte aduse de regina in 1926. Pe tot timpul vizitei, ziarele americane au facut o intensa propaganda Romaniei, atat de necesara pentru o tara aproape necunoscuta in America.

Un altfel de regina....Elisabeta de Neuwied,sau "Carmen Sylva-regina poeta"

Elisabeta, principesă de Wied, avea 26 de ani când a devenit principesă de România. Era înaltă şi bine făcută cu ochi albaştri şi nesiguri. Fiind fiica prinţului de Wilhelm de Wied şi a principesei Maria de Wied avusese parte de o educaţie strictă şi severă după binecunoscutul model german, din care nu lipseau corecţiile făcute cu ajutorul cravaşei. Astfel firea ei vioaie s-a transformat într-una timidă şi meditativă, fiind aplecată către studiu. Ea a avut parte de o educaţie aleasă şi cu toate că nu a excelat in studiul ştiinţelor ea a dat dovada de un adevărat talent în domeniul învăţării limbilor străine, vorbind cu uşurinţă engleza, franceza, italiana, rusa şi mai târziu româna. A călătorit în Franţa, Italia, Rusia – la Moscova şi în Sankt Petersburg, unde mătuşa sa era Mare Ducesă. A luat şi lecţii de desen şi avea un talent literar dezvoltat, ea publicând mai târziu sub pseudonimul Carmen Sylva. Copilăria ei nu a fost dintre cele mai fericite şi asta din cauza suferinţei în care era înconjurat castelul de la Neuwied, mama sa fiind bolnavă adeseori, la fel ca tatăl şi fratele ei mai mic – de care se va desparţi prematur. Era silitoare din fire si i-a plăcut mult învăţătura, dar la fel de mult îi plăcea să-i înveţe pe alţii astfel că îşi dorea să fie învăţătoare mai ales că nu mai spera să se căsătorească. Sensibilitatea, educaţia ei riguroasă precum şi originalitatea, spontaneitatea ei au făcut-o să fie o regină aparte, o figură uneori neînţeleasă şi controversată dar plină de farmec.

In drumul parcurs pana la fixarea in istorie si in memoria colectiva a romanilor, Regina Elisabeta a infruntat rigiditatea epocii si a propriei familii, spiritul intransigent al vremii si reticenta sotului fata de vocatia sa artistica. Atipicitatea personalitatii sale doritoare sa deschida mintile si inimile cultivand frumosul, suprema valoare pe care a slujit-o neobosita, cu o energie care starnea suspiciunea celor care ii erau aproape, a impus-o, in contemporaneitate si in posteritate, ca regina a artelor, dipusa sa apere chiar "o religie a artei", cum scria Nicolae Iorga, cu orice pret.

Pe drumul artelor

Pana sa devina Carmen Sylva, adica pana sa gaseasca curajul de a-si face debutul in literatura, Regina Elisabeta primise o educatie cu nimic iesita din comun. Elementele cele mai influente asupra evolutei viitoarei regine fusesera spiritul caritabil insuflat de familie, studiul pianului cu Rubinstein, apoi cu Clara Schumann, care ii trezise dragostea pentru muzica, si multele calatorii in strainatate, la Paris (unde fusese introdusa la Curtea lui Napoleon al III-lea), Moscova, Sankt Peterburg, Viena, Roma, Neapole. Cat despre fantezie, mama avusese grija sa i-o struneasca. La 20 de ani citise un singur roman, strecurat pe furis de guvernanta frantuzoaica, imediat concediata pentru nechibzuinta de a inflacara imaginatia tinerei pupile.

Casatoria cu Carol de Hohenzollern-Sigmeringen la 26 de ani, cand era aproape o cauza pierduta, adica fata batrana, dupe ce fusese taiata de pe lista de posibile sotii pentru Printul Eduard, fiul cel mare al Reginei Victoria a Angliei, insemnase confruntarea cu terra incognita, cu o tara in care o astepta, de fapt, o noua lume. Imprietenirea cu teritoriul pe care trebuia sa-l imblanzeasca si sa-l conduca urmase firesc. Pana la incoronarea din 10 mai 1881, invatase romaneste usor, datorita talentului la limbi straine recunoscut de toata lumea, si isi crease o companie aleasa, fusese entuziasta la ideea de a inalta un castel in Valea Pelesului si scrisese chiar ea versurile de inaugurare pentru piatra de temelie a Castelului Peles, devenit apoi emblema suprema a personalitatii sale.

Cererea în căsătorie de la Carol a venit în vremea în care Elisabeta se resemnase deja cu ideea ca va rămâne necăsătorită lucru care nu o speria defel pe principesă. Foarte încântată de propunere a fost şi mama prinţesei care era o fire ambiţioasă şi îşi dorea să o vadă pe fata ei pe unul din tronurile europene. Nu putem ştii care au fost motivele care au determinat-o pe Elisabeta să accepte a fi soţia lui Carol – căci nu a fost vorba de dragoste la prima vedere, după cum a recunoscut chiar principesa in scrierile sale de mai târziu – dar un rol important l-a avut discuţia avută cu Carol în care acesta îi povestea despre România, trezindu-i curiozitatea atât de vie a acestei firi visătoare. Prima sa impresie despre Bucureşti nu a fost deloc una favorabilă din cauza aglomeraţiei şi a mizeriei de pe străzile capitalei, dar mai târziu ea a descoperit în acest oraş străduţe pitoreşti şi sute de bisericuţe care îi aminteau vag de Moscova. Adaptarea a fost cam grea pentru ca imediat ce a ajuns ea s-a îmbolnăvit de rujeolă, acest lucru imobilizând-o pentru un timp. Imediat după această perioadă ea s-a arătat dornică să cunoască Bucureşti-ul, străbătând străzile micuţe intr-un cupeu deschis alături de o doamnă de onoare. Apoi au început obligaţiile: participa la inaugurarea Facultăţii de Medicină a Universităţii din Bucureşti. Se arată dornică să cunoască elita intelectuală dar şi pe cea socială astfel ca prima lună la Bucureşti şi-a petrecut-o dând audienţe. Neştiind de vasta sa pregătire intelectuală ea a fost judecată nedrept, neînţeleasă şi s-a izolat pentru moment, fiind şi prost sfătuită de o rudă pe care o luase cu sine la Bucureşti. Ea s-a ascuns cu săptămânile în apartamentele sale. Acest lucru a avut numeroase consecinţe nefaste asupra imaginii sale publice. În societatea românească, orientalizată, dominata de moravuri uşoare (unde divorţul se pronunţa atât de uşor) ea, principesa germana, protestantă, era privită ca o puritană rigidă şi frigidă. Circulau foarte multe bârfe, remarci răutăcioase la adresa relaţiei dintre cei doi soţi, cunoscut fiind faptul ca relaţia lor nu era una tocmai pasională.

Ceea ce astazi numim nonconformism insemna pe-atunci ostentatie, sfidare a unui cod comportamental ce nu admitea variatia. Regina Elisabeta a sfidat epoca si carmuitorii ei in multe ocazii, detestand conventiile sociale rigide, pudibonderia si sobrietatea inhibanta care ii temperau interesul pentru arta, inclinatia spre fantazare si speculatie, placerea exaltata de a scrie si de a sclipi in fata oaspetilor, mai ales la Peles. "Imi spuneam ca principala mea indatorire este aceea de sotie, apoi venea misiunea mea de suverana si abia in al treilea rand cea de poeta" - nu a fost doar un crez, ci o atitudine practica in fata propriei vieti, cu exceptia faptului ca ipostaza de poeta nu a fost in nici un fel cea mai putin importanta, ci cea mai problematica.

Cine a fost Carmen Sylva?

Astazi cartea cea mai cunoscuta a scriitoarei Carmen Sylva este "Povestirile Pelesului", o culegere de legende romanesti rescrise cu sensibilitatea dulceaga a unei admiratoare a tinutului imblanzit, care nu mai era terra incognita. A urmat "Romanul unui printese", roman epistolar scris in germana impreuna cu Mite Kremnitz, si romanul "Astra", rareori pomenite azi, iar la vremea respectiva discutate doar de Titu Maiorescu, de la inaltimea autoritatii sale. Mica drCat despre corespondenta de tinerete si jurnale, ele s-au ratacit pe undeva prin istorie. La Arhivele Nationale din Bucuresti exista, insa, un voluminos jurnal supravietuitor. "Cartea sufletului" a avut o soarta deloc surprinzatoare: Regina voia sa transpuna in ea experienta sa in ale spiritismului, numai ca Regele Carol a avut grija ca manuscrisul, compromitator, sa fie distrus. Aceeasi grija a aratat-o intreaga familie fata de alte texte prea indraznete pentru epoca lor, distruse dupa moartea Reginei neobosite, exaltate, adesea tinta a suspiciunilor tocmai pentru neincetatul devotament pentru "religia artei".

Imaginea de "regina aparte"

Literatura, in care si-a incercat condeiul, n-a fost singura pasiune care a dus la aceasta "religie". Dragostea pentru muzica, mai ales pentru Bach, Handel si Brahms, a facut din Castelul Peles o casa a muzicienilor. Copilul-minune George Enescu, prezentat Reginei de celebra pianista Elena Bibescu, i-a devenit "fiu spiritual", spijinit toata viata. Si a fost, cum altfel?, si entuziasmul fata de artele plastice, ale carui cele mai relevante urme sunt, poate, manuscrisele cu miniaturi si multele tablouri cumparate de la Nicolae Grigorescu.

Un astfel de neobosit devotament, cumva prea din cale-afara in epoca, deschiderea Reginei cu parul alb inca din tinerete fata de nou si fata de chipurile mai putin vizibile, mai putin acceptabile, ale mintii omenesti, au fost luminate prin si mai multe cai. Amintesc cateva dintre ele: spirjinul pentru infiintarea Societatii Teozofice, entuziasmul fata de limba esperanto, datorita caruia a devenit, in 1908, presedinta Societatii de Esperanto din Romania, si, doi ani mai tarziu, chiar a Societatii Europene de Esperanto.

Indepartarea de imaginea traditionala a regalitatii si apropierea de o mai flexibila viziune asupra acestui statut i-au adus Reginei-poete o faima de "regina aparte", care a pierdut, de exemplu, consideratia Imparatului Franz Joseph pentru ca a stat la masa cu niste... actori. Aversiunea constanta fata de conventia tiranica au apropiat-o, cum se stie, de neconventionala Imparateasa Sissi a Austro-Ungariei.Cartierul general era Sala Palatului din Bucureşti care devine un atelier în care doamnele din marea aristocraţie română, dar şi femeile simple făceau pansamente, tifoane, cămăşi, cearceafuri. Elisabeta a construit cu ajutorul banilor veniţi de la curţile germane două barăci cu câte o sută de paturi în curtea reşedinţei de la Cotroceni; mica gară folosită de cei din palat a fost transformată intr-un ambulatoriu de 18 paturi – cu sprijinul mamei lui Carol care a trimis tot materialul necesar. Aristocraţia îi urmează exemplul şi peste tot apar spitale de campanie, la Ploieşti prin principesa Cantacuzino, la Iaşi prin Maria Rosetti Roznovanu. Elisabeta se ocupa in aceeaşi măsură de toţi pacienţii, fie că erau ruşi, turci, sau români. În acest timp ea acorda şi audienţe, asista la ceremoniile publice, întâmpina personalităţile, mai ales cele venite din Rusia. În urma victoriei finale prestigiul principatelor a crescut, iar mesajele de simpatie si telegrafele de felicitare veneau de peste tot. Carol a fost decorat de Ţar cu ordinul Sf. Andrei, împăratul Germaniei îi acorda Ordinul casei sale, Elisabeta primind ordinul rusesc Sf. Ecaterina şi recunoştinţa unui întreg popor care o va numi Mama răniţilor. După acest episod Elisabeta s-a retras din viaţa publica, întorcându-se in cochilia sa, ocupându-se in continuare de flori pasări, de cărţi şi de poezie, căci i se părea o nenorocire, o anomalie ca o femeie să fie obligată să participe la viaţa publică.

Istoria a pastrat imaginea Reginei Elisabeta ca suverana constiincioasa, pe veci neconsolata pentru ca nu i-a dat regelui un fiu, Imagine care coabiteaza cu cea a Reginei erudite, protectoare a artistilor, emisar al culturii romane in strainatate, poeta care a dorit sa fie imortalizata la masina de scris, construindu-si singura imaginea si lasand-o sa circule in prima reclama publicitara din lume pentru o companie producatoare de masini de scris.

Elisabeta a fost o regină unica in felul ei, soţie devotata, mama a răniţilor artista şi protectoare a artelor. Deşi s-a ferit să se implice in viaţa politica ea era implicata activ în viaţa sociala organizând spitale, fundaţii de intr-ajutorare, organizaţii cu scopuri caritabile,etc. Familia regală a constituit un model pentru societate, începând cu aristocraţia si terminând cu categoriile de oameni simpli – longevitatea si stabilitatea relaţiei lor fiind demnă de toată admiraţia.

Mata Hari~O legenda?

A fost intr-adevar Mata Hari una dintre cele mai mari spioane din istorie? S-a facut vinovata de moartea a zeci de mii de francezi, asa cum sustineau acuzatorii, sau nu a reprezentat decat un tap ispasitor care sa mascheze incompetenta autoritatilor de la Paris? La aproape un secol de la disparitia sa, Mata Hari pare ca nu si-a dezvaluit inca toate secretele.

Sinonim cu spionajul, exotismul si frivolitatea, numele Mata Hari facea istorie la inceput de secol XX. Cazul misterioasei femei care scandaliza Europa la acea vreme, prin usurinta cu care isi oferea serviciile intime oricui ar fi fost gata sa ii intretina modul extravagant de viata, avea sa ramana in istorie drept unul dintre cele mai controversate momente ale mileniului trecut.

~ O aparitie scandaloasa~

Scandalurile au insotit-o pe Mata Hari, pe numele ei adevarat Margaretha Geertrude Zelle, inca din primii ani ai vietii. Inscrisa de la varsta de 14 ani la scoala unei manastiri, pentru a deprinde bunele maniere si arta gospodariei, asa cum o cereau obiceiurile vremii, tanara olandeza avea sa fie exmatriculata doi ani mai tarziu pentru seducerea directorului institutiei. Peste alti doi ani, Geertrude avea sa isi incheie adolescenta cu o casatorie scandaloasa, maritandu-se cu Campbell MacLeod, un varstnic ofiter scotian din armata olandeza, pasionat, mai degraba, de aventuri amoroase si alcool, decat de intemeierea unei familii.

Casnicia lor nu avea sa dureze decat sapte ani, date fiind excesele bahice urmate de iesiri violente ale sotului, dar si datorita pasiunii tinerei femei pentru barbatii in uniforma. Criza familiala pe care o traversau cei doi se va acutiza odata cu moartea misterioasa a fiului lor, de care se acuza reciproc. Se pare ca, in realitate, acesta fusese otravit de un servitor abuzat de MacLeod, desi vinovatul nu a fost descoperit niciodata. Despartirea survine in 1902, moment care o gaseste pe Geertrude lipsita de orice fel de sprijin material si de posibilitate de a-si castiga existenta.

Tanara pleaca la Paris, capitala cosmopolita, pentru a-si incerca norocul. Dupa mai multe tentative nereusite de a poza pentru artisti, Margaretha se vede nevoita sa apeleze la singurul lucru ce ii putea asigura un venit, prostitutia.

~ Mata Hari ~

Punctul de cotitura in viata femeii al carei viitor parea cat se poate sumbru, avea sa il constituie slujba care i se ofera la un circ ambulant. Aici ea va deprinde tainele dansului oriental, moment in care simte ca norocul ei este pe cale sa se schimbe. Geertrude isi reinventeaza identitatea, pretinzand ca este fiica unei indience care ar fi murit la nastere, renuntand si la numele ei in schimbul denumirii de Mata Hari, expresie care in Indiile Olandeze insemna ‘’ivirea zorilor ‘’.Noul personaj cunoaste un succes rapid si rasunator, ajungand in numai cativa ani sa dea reprezentatii in toate marile capitale ale Europei. Spectacolul ei era unul incendiar, care soca asistenta prin nuditatea totala a dansatoarei, lucru nemaintalnit la vremea respectiva. De altfel, Mata Hari este considerata azi inventatoarea spectacolelor de streap-tease.

Nu mira pe nimeni faptul ca tanara era asaltata de o multime de admiratori dispusi sa plateasca sume exorbitante pentru favorurile acesteia. In numai cativa ani, olandeza metamorfozata in indianca devenise cea mai scumpa curtezana din Europa, favorita cercurilor elitiste, formate din capete incoronate, politicieni, oameni de afaceri si, nu in ultimul rand, vechea ei pasiune, ofiterii de cariera.

~Inceputul sfarsitului ~

Reintoarsa la Paris in 1915, dupa o prelungita sedere la Berlin, in care se spune ca ar fi cucerit chiar pe printul mostenitor al Germaniei, Mata Hari se vede implicata intr-un scandal neprevazut, cu iz politic. Intr-o perioada de nesiguranta si de neputinta a autoritatilor franceze in fata serviciilor secrete germane, tanara este acuzata de spionaj in detrimentul Frantei. Dorind poate sa isi dovedeasca nevinovatia, ea se ofera benevol sa actioneze ca agent secret, urmand sa isi foloseasca relatiile din Berlin pentru a obtine informatii.

Ramane un mister jocul facut de Mata Hari, precum si natura serviciilor oferite de ea atat ofiterilor germani cat si celor francezi. Cert este ca dansatoarea primea sume enorme de bani din ambele tabere, motiv pentru care va fi arestata la 12 februarie 1917, chiar in holul hotelului Anthenee Plaza din Paris. Cinci luni mai tarziu, ea va fi adusa in fata instantei, intr-unul dintre cele mai controversate procese ale secolului.

In ciuda lipsei oricaror dovezi, Mata Hari, care isi sustinuse permanent nevinovatia, este acuzata de inalta tradare si condamnata la moarte. Era evident ca autoritatile de la Paris aveau nevoie de un tap ispasitor pentru pierderea navelor din Marea Mediterana, cele care fusesera scufundate de catre submarinele germane, atacuri in care isi pierdusera viata nu mai putin de 50.000 de francezi ; si de pierderea agentilor secreti din afara tarii. Apelurile olandezei catre presedintele Frantei raman fara ecou, urmand ca sentinta sa fie executata cat mai rapid.

~ Executia misterioasa ~

Unul dintre cele mai misterioase episoade ale intregului proces Mata Hari, ramane executia acesteia. Sentinta urma sa fie indeplinita la marginea padurii Vincennes, in zorii zilei de 15 octombrie 1917, de catre un pluton format din 12 oameni. Putinii martori au declarat ca femeia a aparut imbracata cu cele mai bune haine, aruncand ocheade avocatului care o insotea si preotului care trebuia sa asiste la executie. Calmul sau era unul neobisnuit pentru astfel de momente, fapt ce a alimentat o legenda care va face inconjurul lumii in cel mai scurt timp.

Se pare ca un influent admirator din armata franceza ar fi platit plutonul de executie pentru a trage cu gloante oarbe, actiune de care Mata Hari nu ar fi fost straina. Cu toate acestea, incercarea celor doi fusese deconspirata, ducand la executia victimei care nu banuia nimic.

O alta versiunea a povestii spune ca inainte de a fi executata, Mata Hari si-ar fi desfacut haina de blana dezvelindu-si trupul in fata soldatilor care urmau sa o ucida.

Probabil ca adevarul nu va fi niciodata cunoscut, in fond, au trecut aproape o suta de ani in care autoritatile franceze nu si-au schimbat niciodata pozitia fata de presupusa spioana. Cert este ca legenda frumoasei olandeze a depasit granitele timpului, ea ramanand in istorie drept prima femeie fatala in acceptiunea moderna a cuvantului, si un exemplu pentru viitoarele generatii de spioni desi, probabil, nu a fost niciodata unul dintre ei.